Fenomenul graffiti

În anul 1971, publicația „New York Times” a realizat un material despre fenomenul graffiti care luase naștere pe străzile orașului New York. În acel articol se vorbește despre un anume „artist graffiti” care semna cu pseudonimul TAKI 183. Identitatea lui nu era cunoscută, știindu-se doar că numele său era Demetrius și că numărul 183 ar fi numărul străzii pe care locuia.
În anul 1973, sociologul Hugo Martinez, profesor la City College din New York, a intuit potențialul acestor „artiști ai străzii”, fondând Uniunea Artiștilor de Graffiti cu scopul de a promova artiștii talentați din lumea graffiti-ului, prin intermediul unor expoziții organizate de Uniune. Articolul din anul 1973 al revistei „New York”, intitulat „Parada graffiti”, semnat de Richard Goldstein, a fost o recunoaștere publică a potențialului acestor „artiști ai străzii”.
Începând cu anul 1974 s-a încetățenit stilul caracterizat prin realizarea de peisaje întregi de jur-împrejurul tag-urilor, toate acestea pe suprafața întreagă a metrourilor sau alte mijloace de transport în comun.
Arta graffiti și-a început rapidul declin în anii ’80 când acest fenomen a fost absorbit de partea comercială și de piața artistică a New York-ului. Anii ’80 au însemnat deci un regres în istoria mișcării graffiti-ului și datorită schimbărilor majore care aveau loc în societatea americană. Cocaina a început a fi folosită tot mai des, iar traficul de droguri a dus la achiziționarea armelor de foc. Toate aceste elemente se întâlneau pe străzi, viața pe stradă devenind din ce în ce mai periculoasă. Pe deasupra, legea a interzis comercianților vânzarea vopselelor minorilor, iar comercianții erau obligați să depoziteze vopselele în locuri special amenajate, făcând astfel furtul din magazine mult mai dificil.
Totodată, bugetul orașului New York destinat stopării mișcării graffiti s-a mărit, de acum înainte parcurile și depourile fiind mult mai bine păzite. Au fost ridicate garduri electrice de protecție, iar orice distrugere cauzată acestora era prompt reparată. Astfel, multe din zonele preferate ale artiștilor graffiti au devenit aproape inaccesibile. Procesul de îndepărtare al desenelor graffiti din New York a luat o nouă amploare, fapt ce a frustrat mulți amatori de graffiti. Pe 12 mai 1989, orașul New York a emis o decizie prin care erau scoase din folosință toate mijloacele de transport în comun care au fost victima mișcării graffiti. Acesta a fost începutul așa-zisului curent al „vagoanelor curate”, prin care se dorea descurajarea „bandelor graffiti” și curățirea orașului.
Dar cu toate aceste interdicții, mișcarea graffiti nu a dispărut, ci din contră s-a omogenizat, transformându-se într-o goană după zone propice realizării de graffiti. S-au creat bande de tineri care dețineau anumite teritorii, marcate prin însuși stilul folosit în desenele graffiti. Lupta pentru păstrarea acestor teritorii a dus la creșterea numărului de acte de violență, ajungându-se până la uzul armelor de foc.
Datorită lipsei vopselei și a pericolului de a sta un timp prea îndelungat la locul unde se făceau desene graffiti, procesul artistic de realizare al tag-urilor a decăzut.

Graffiti ca metodă de exprimare a fost utilizată și de generația muzicii rap. Muzica rap, originară din sudul Bronxului, New York, a apărut la mijlocul anilor ’70 și a fost inițial asociată curentului muzical denumit hip-hop. Această mișcare a inclus și alte forme de manifestare, precum break dance-ul și arta graffiti. Importarea culturii hip-hop de către țările europene a dus și la acapararea valorilor acestei culturi muzicale, printre care și fenomenul graffiti.